Dr. Aliona Miron: Rolul pajiștilor pentru natură și om. În ce cazuri pot fi ameliorate pajiștile degradate prin împădurire

 

Pentru o înțelegere mai aprofundată a rolului pajiștilor și a condițiilor în care împădurirea acestora poate fi justificată, i-am solicitat explicații Alionei Miron, doctor în științe biologice, șefa Laboratorului Geobotanică și Silvicultură de la Grădina Botanică Națională (Institut) „A. Ciubotaru” a Universității de Stat din Moldova.

Cercetătoarea ne-a oferit un răspuns amplu, în scris, în care explică importanța economică, ecologică și socială a pajiștilor, cauzele degradării lor, posibilitățile de revitalizare și situațiile în care plantarea arborilor reprezintă o soluție potrivită.

Publicăm în continuare textul integral al răspunsului, pentru cititorii interesați să aprofundeze acest subiect.

Dr. Aliona Miron. Foto: moldova.org

Rolul pajiștilor pentru natură și om

Aliona Miron, doctor în științe biologice, șefa Laboratorului Geobotanică și Silvicultură de la Grădina Botanică Națională (Institut) „A. Ciubotaru” a Universității de Stat din Moldova

Pajiștile permanente – reprezentate de pășuni și fânețe – au un rol complex în dezvoltarea durabilă a societății, asigurând stabilitatea economică, ecologică și socială a comunităților rurale. Dincolo de funcția lor primară, respectiv asigurarea bazei furajere pentru sectorul zootehnic, aceste suprafețe susțin o serie de activități economice conexe: de la procesarea produselor lactate și apicultură, până la colectarea plantelor medicinale și crearea de meșteșuguri artizanale. Toate acestea transformă pajiștile într-un adevărat pilon economic rural.

Din punct de vedere ecologic, contribuția pajiștilor este esențială în protejarea solului, combătând fenomenele care conduc la declanșarea și accelerarea procesului de eroziune. Plantele din pajiști fixează solul, rețin o cantitate importantă de apă și sporesc infiltrarea în sol, contribuind astfel la stoparea eroziunii. De altfel, înierbarea este o metodă recunoscută de consolidare biologică a terenurilor lipsite de vegetație – taluzuri de drum, terenuri degradate.

Totodată, aceste ecosisteme oferă habitate vitale pentru numeroase specii de floră și faună sălbatică, multe fiind rare sau pe cale de dispariție, creând în același timp peisaje spectaculoase, perfecte pentru recreere și turism.

Prin urmare, multifuncționalitatea pajiștilor generează trei beneficii majore:

• Economice: furaje ieftine și calitative, resurse melifere, plante medicinale și biomasă.

• Ecologice: combaterea eroziunii, stabilizarea microclimatului, stocarea carbonului și conservarea biodiversității.

• Sociale: peisaje pitorești, spații verzi pentru agrement și oportunități pentru ecoturism.

Totuși, modernizarea agriculturii și presiunea antropică au perturbat profund aceste ecosisteme sensibile. Astăzi, structura și productivitatea pajiștilor sunt influențate de intervențiile umane și, tot mai vizibil în ultimii ani, de schimbările climatice globale.

O influență profundă asupra stării actuale a pajiștilor a avut-o și lipsa unui management durabil pe parcursul mai multor decenii. Astăzi, majoritatea pajiștilor sunt gospodărite tradițional în sistem extensiv, cu lucrări minime de îngrijire aplicate sau, de cele mai multe ori, în absența acestora. Majoritatea pajiștilor sunt utilizate ca pășuni, iar pășunatul se efectuează în mod haotic, liber, de-a lungul întregului an, fără o corelare între capacitatea de producție a pășunilor și încărcătura acestora cu animale. Din acest motiv, pajiștile se pot găsi în situația de a nu fi valorificate complet din cauza unei subîncărcări cu animale sau sunt supraîncărcate, nereușind să asigure hrană suficientă pentru întregul efectiv de animale.

Acest mod de gospodărire, îmbinat cu acțiunea altor factori limitativi, precum procesele erozionale, invadarea cu buruieni și vegetație arbustivă, a condus la o degradare continuă a biodiversității și productivității covorului vegetal.

O altă cauză a degradării pajiștilor este includerea, de-a lungul timpului, în această categorie, pe lângă pășunile istorice, a terenurilor agricole abandonate, a viilor sau livezilor defrișate, dar și a unor suprafețe degradate, dificil de prelucrat mecanic. Aceste pajiști „secundare”, rezultate din schimbarea destinației terenurilor, prezintă astăzi cel mai ridicat grad de vulnerabilitate.

Absența unor lucrări minime de întreținere, abandonul total sau supraexploatarea prin pășunat excesiv au cauzat degradarea avansată a pajiștilor, manifestată prin invadarea cu specii de plante dăunătoare (buruieni și arbuști), care au înlocuit speciile valoroase în proporție ridicată, scăzând productivitatea și calitatea fânului.

Prin urmare, refacerea și creșterea valorii pastorale a pajiștilor din Republica Moldova reprezintă o urgență majoră. Doar printr-o gestionare corectă putem readuce în circuit o sursă de hrană ieftină pentru animale, protejând în același timp beneficiile ecologice vitale pe care aceste ecosisteme ni le oferă gratuit.

În ce cazuri pot fi ameliorate pajiștile degradate prin împădurire

Ameliorarea pajiștilor degradate prin împădurire reprezintă o măsură radicală de intervenție. Aceasta se aplică exclusiv în situațiile în care procesele de degradare au depășit un prag critic, iar pajiștea și-a pierdut ireversibil valoarea furajeră și nu mai poate fi refăcută prin metode agrotehnice simple (cum ar fi fertilizarea, odihna pășunii sau supraînsămânțarea).

Din punct de vedere tehnic, ecologic și legislativ, această măsură se justifică în următoarele cazuri și contexte specifice:

1. Cazuri de degradare totală a pajiștilor, unde împădurirea reface biodiversitatea

În aceste situații, ecosistemul inițial (pajiștea) este complet distrus, iar împădurirea creează premisele pedogenetice și microclimatice pentru instalarea unei noi biodiversități forestiere.

• Pajiști secundare formate pe foste cariere și halde de steril: este cazul perimetrelor afectate de extracția calcarului. Solul nativ a fost distrus în totalitate, iar vegetația instalată spontan este ruderală, săracă și dominată de specii invazive (ex.: sălcioară, grindelia). Împădurirea controlată cu specii pioniere rezistente (pin negru, salcâm, cătină) ajută la refacerea stratului de sol și oprește extinderea buruienilor dăunătoare.

• Terenuri afectate de eroziune de adâncime (ravene, ogașe): pe versanții fragmentați adânc de rigole și ravene, simplul covor erbaceu nu mai poate asigura stabilitatea solului. Sistemele radiculare profunde și puternice ale arborilor sunt singurele capabile să fixeze straturile adânci de pământ și să stabilizeze versanții expuși spălării.

• Alunecări active sau potențiale de teren: pajiștile situate pe versanți instabili, unde solul prezintă riscul de alunecare, sunt scoase din circuitul pastoral și împădurite pentru consolidare biologică.

2. Cazuri de pajiști cu biodiversitate (unde împădurirea este strict controlată sau exclusă)

Pajiștile permanente seminaturale pot adăposti o biodiversitate floristică mult mai mare pe metru pătrat decât o pădure cultivată.

Prin urmare, în aceste habitate, împădurirea masivă nu este recomandată, deoarece plantațiile forestiere formate umbresc solul, provocând dispariția plantelor ierboase, a insectelor polenizatoare și a altor specii de faună specifice pajiștilor deschise. Totuși, introducerea elementelor lemnoase este permisă în următoarele cazuri:

• Înființarea perdelelor forestiere de protecție: pe pajiștile care păstrează o biodiversitate nativă valoroasă (specii indigene de graminee și leguminoase), dar care sunt afectate de secete severe și eroziune eoliană, nu se aplică împădurirea în masiv. Se optează pentru crearea unor fâșii înguste de protecție perimetrală. Rolul acestora este de a diminua viteza vânturilor uscate, de a reține uniform stratul de zăpadă în perioada de iarnă și de a ameliora microclimatul local, protejând covorul ierbos existent, fără a-l substitui.

• Implementarea sistemelor silvopastorale: crearea de aliniamente, garduri vii sau grupuri solitare de arbori servește la delimitarea tarlalelor de pășunat și la asigurarea zonelor de umbrire, vitale pentru protecția animalelor împotriva stresului termic. De asemenea, această vegetație lemnoasă fragmentată oferă nișe ecologice și habitate pentru avifaună, lăsând intact restul covorului erbaceu.

• Reconversia pajiștilor secundare provenite din terenuri agricole abandonate: pajiștile instalate pe foste suprafețe arabile, vii sau livezi defrișate sunt, de regulă, puternic ruderalizate și populate cu specii dăunătoare sau invazive. Împădurirea acestor paragini agricole este recomandată, ea contribuind semnificativ la stocarea carbonului în biomasă și la generarea unui habitat forestier nativ stabil.

Important de reținut

Împădurirea pajiștilor nu trebuie realizată peste tot. Dacă o pajiște este doar ușor degradată, împădurirea masivă poate distruge biodiversitatea locală și poate reduce resursele de apă din sol. De aceea, împădurirea este strict o măsură de salvare și stabilizare a solurilor distruse.

În aceste ecosisteme valoroase, reabilitarea și creșterea valorii pastorale se realizează exclusiv prin management pastoral durabil: pășunat rotativ controlat, eliminarea mecanică a arbuștilor invazivi și aplicarea perioadelor de odihnă biologică a solului.

---

Aliona Miron
Doctor în științe biologice
Șefa Laboratorului Geobotanică și Silvicultură
Grădina Botanică Națională (Institut) „A. Ciubotaru” a Universității de Stat din Moldova